In multe dintre modelele orientale care descriu lumea, există idea potrivit căreia noi oamenii creăm și suținem continuu realitatea pe care o trăim.
Potrivit acestei teorii, facem acest lucru cu
intenția noastră și cu emoțiile noastre. Suntem în același timp și scenarist și
actor, primul fiind responsabil cu intenția acțiunilor iar ceilălalt cu emoția
acțiunilor, generându-se un sistem care se autoîntreține. Scenaristul va crea
un scenariu, actorul va juca rolul scris de scenarist și, în funcție de
rolurile jucate de ceilalți actori, scenaristul va scrie o continuare a
scenariului, iar actorul va avea de jucat un rol nou. Și tot așa.
O consecință a modului în care acest sistem
funcționează și se autoîntreține este continua creștere a vitezei alternanței
rolurilor (scenarist/actor). Cu cât crește această viteză cu atât apar erori,
atât în ”scenariu” cât și în rolul jucat. Indicațiile scenaristului tind să
devină mai ambigue, mai neclare sau chiar eronate acest fapt făcând rolul
actorului mai greu de jucat. La rândul său, acesta este tentat fie să
improvizeze, fie să nu facă nimic adoptând o ”poziție sigură” – neutră, în
așteptarea indicațiilor, fie să facă ceea ce știe deja, adică repetarea unor
scene sau roluri din scenarii anterioare ”de succes”, indiferent dacă se
potrivesc cu scenariul sau nu.
Un instrument pentru a ”încetini” procesul de
alternanță și care crează posibilitatea de a ”vedea lumea așa cum este cu
adevărat”, este meditația.
Meditația reușește, într-o primă fază, să
păstreze pentru mai mult timp conștientul în fiecare dintre cele două poziții
(scenarist/actor) dar are ca obiectiv final conștientizarea și adoptarea unei a
treia poziții în sistem și anume aceea de ”spectator”.
Scenaristul și actorul nu au un scop în sine,
iar piesa și rolul nu au valoare decât dacă există spectatorul. Iar acesta nu
este pasiv. El aplaudă, fluieră, huiduie sau cere biss, atâta doar că, din
cauza vitezei cu care acceptăm să se deruleze piesa, nu mai suntem atenți la el,
nu mai sesizăm efectul ”jocului” nostru asupra sa. Astfel ajungem să scriem
piese și să jucăm roluri care nu mai au legătură cu noi înșine.
Această poziție a spectatorului oferă
avantajul unei imagini de ansamblu asupra ”piesei”.
Din această poziție vedem și ceilalți
actori/scenariști și identificăm mai ușor intențiile acestora și rolurile pe
care le joacă, și astfel ne putem adapta propriul scenariu și rol la ”piesa cea
mare”.
Practic, meditația antrenează mintea să ruleze
la altă viteză, o viteză care să-i permită o analiză superioară a vieții
(individuale dar și în context general) iar această analiză să genereze soluții
noi și eficiente, eliminând intrarea în bucle repetitive de scenarii și roluri.
În final se poate spune că meditația este un
instrument care facilitează evoluția individului și nu numai.
