Creierul - indexare și etichete

Photo credit: Lightspring/Shutterstock

În articolul anterior despre creier vorbeam despre nevoia continuă a creierului de a analiza cât mai repede stimulii și de a răspunde acestora. Și tot în articolul anterior menționam mecanismul de indexare a informațiilor și utilizarea scurtăturilor.

În acest articol voi vorbi mai pe larg despre aceste mecanisme de ”ținere de minte” sau, altfel spus, despre cum ține minte creierul tot.

Mai întâi, mecanismul de indexare a informației.

Încă de dinainte de a ne naște, creierul își adună informații despre mediul înconjurător și chiar despre organismul din care face parte. În această fază pare că nivelul de informații este ”acceptabil”.

Însă după…

Toate organele de simț transmit un noian de informații (sunete, culori, diferențe de temperatură),  organele interne încep să funcționeze (sistemul digestiv, respirație, urinat și defecație), etc..

Ce face creierul cu acest noian de informații? La început mai nimic. Pur și simplu le stochează. Adună informație brută și reacționează având ca unic mecanism supraviețuirea.

Pe măsură ce creștem, creierul are din ce în ce mai multe experiențe și începe să ”grupeze” informațiile primite. După asemănări fizice (forme și culori), după efectul produs (plăcere sau disconfort), după reacția celorlalți (aprobare sau dezaprobare), după gust (dulce, acru, sărat, amar), după miros, etc..

Astfel se formează un sistem de arhivare și indexare a informației. Și el crește tot timpul. El ar putea fi reprezentat în felul următor (într-un mod simplificat).

FORMĂ	CULOARE	GUST	MIROS	GREUTATE	ETC.
Rotund	Roșu	Dulce	Dulceag	Mare
Pătrat	Verde	Acru	Fructos	Mică
Romb	Galben	Sărat	Lemnos	Pot ridica cu o mână
Sferă	Albastru	Iute	Mentolat	Pot ridica cu două mâini
Cub	Luminos	Etc.	Înțepător	Etc.
Etc.	Etc.		Etc.

  

Toate categoriile de bază au nivele, nuanțe sau grade de intensitate și care se pot combina chiar în același obiect, ceea ce îl face și mai ușor de identificat.

Pentru a identifica obiectul creierul trece informațiile prin tot acest sistem de identificare, sfârșind prin a confirma (sau nu) dacă ceea ce e în fața sa este, de exemplu, un măr.

Acesta este un model simplificat al mecanismului descris mai sus.

Rămâne întrebarea, de unde știe creierul inițial care e mărul?

Nu știe. Pur și simplu, prin repetiție și interacțiuni repetate, creierul ajunge să identifice un obiect prin caracteristicile de mai sus și pentru al diferenția de altele îi pune o așa numită ”etichetă”. Ca și cum pe un dosar foarte complicat, cu multe file, pe care îl cunoașteți foarte bine, scrieți pe coperta sa un nume. Cu aceste informații comparați ceea ce primiți de la organele de simț.

Atunci când aveți nevoie de anumite informații din dosar, îl găsiți amintindu-vă ce nume i-ați dat. Ca în orice dosar care se respectă, la deschiderea sa vă întâmpină un rezumat al acestuia sau un cuprins care spune ”numărul paginii” unde se află cutare informație în dosar. 

Deci, ”mărul” este un astfel de dosar, cu eticheta ”MĂR”. Dacă deschideți dosarul său, pe prima pagina veți găsi cuprinsul dosarului.

Capitolul 1 – Descriere dpdv al formei, gustului, mirosului, etc.

Capitolul 2 – Cărei ”familii” aparține (fructe)

Capitolul 3 -  Poate fi mâncat sau nu

Capitolul 4 -  Tipuri:

a.      Ionatan

b.      Bot de iepure

c.      Golden

Etc.

Foarte important este faptul că activitatea de ”etichetare” este legată de apariția și dezvoltarea vorbirii la copii. 

Din momentul în care copiii încep să vorbească, practic încep să cucerească lumea și să o numească, să îi dea nume pentru a o manipula mai ușor.

Acest mecanism de indexare facilitează și este la rândul său stimulat, așa cum am mai spus, de nevoia creierului de a se adapta foarte repede la mediul înconjurător, în esență, să supraviețuiască.

Deci, întregul sistem de indexare este subordonat unor comenzi de acces primare și acestea, ca orice este primar la psihicul uman, au caracter de urgență. Astfel că atunci când un eveniment determină o reacție primară, de supraviețuire, aceasta se fixează în memorie foarte adânc și de obicei rămâne acolo toată viața. O altă condiție este ca evenimentul respectiv să aibă un număr suficient de repetări pentru a putea fi izolat și identificat.

De aceea, atunci când o situație prezintă, la o primă vedere, asemănări cu o alta care a implantat un răspuns primar, procesul de identificare este scurtat și se alege reacția cea mai cunoscută și exersată. Acest proces este o ”scurtătură” pentru a accesa cît mai repede funcțiile motorii.

Acest proces este foarte rapid și îi datorăm supraviețuirea individuală și ca specie.

Fără indexarea informației și crearea de etichete pentru evenimente, obiecte, persoane, etc. creierul nu ar reuși să se adapteze și să dea comenzile corespunzătoare.

Însă, din nevoia sa de viteză, creierul nu se limitează să aplice aceste mecanisme, doar pentru a supraviețui. Nope. El a ajuns să le aplice peste tot.

Astfel, având ca unic decident ”părerea noastră”, avem un ”folder” cu oameni urâți, un altul cu cei plăcuți, unul cu cei proști, unul cu cei periculoși. Un folder cu lucruri care ne plac și care nu ne plac. Un folder cu ce putem și cu ce nu putem.

Atunci când ne întâlnim cu cineva pentru prima oară, îl analizăm și, comparându-l cu datele care descriu, de exemplu un bărbat, stabilim doar după primele ”7 rânduri” din dosar dacă îl simpatizăm sau îl antipatizăm. Nu ”citim” mai mult deoarece creierul se grăbește să stabilească dacă celălalt este un pericol sau nu pentru noi.

Viteza sa de a stabili cu cine ne aliem sau ne luptăm ar fi foarte binevenită dacă ar fi și însoțită de acuratețe în analiză.

Absența acurateții lasă loc pentru erori de judecată și acțiune sau răspunsuri disproporționate față de ceea ce se întâmplă.

Despre cum putem limita ”pagubele” produse de erorile de judecată ale creierului, în articolul următor.

What`s up Brain and how do you do?

               Dacă mă întrebați pe mine, despre creierul meu, aș răspunde ”bine, mulțumesc de întrebare, dar al dumneavoastră”?

               Dacă întrebarea tinde să fie generică sau politicoasă, atunci răspunsul poate fi ”multe”. Ca și întrebarea, răspunsul este laconic și general. Totuși, acest răspuns conține și un mare adevăr. Creierul face multe, atât de multe încât ne este foarte greu să le enumerăm.

               Dacă o să ne ”punem creierul la muncă” pentru a afla ce face el, o să descoperim că activitatea sa poate fi împărțită în două mari categorii de acțiuni, respectiv cele de care suntem conștienți și cele de care nu suntem conștienți.

               Și dacă facem o ”analiză cantitativă” a celor două categorii o să observăm că nu suntem conștienți de activitatea creierului într-un procent mult mai mare decât de activitățile conștiente. De fapt, în spatele oricărei activități sau acțiuni conștiente se află un număr apreciabil de acțiuni parțial automatizate.

               De exemplu, ne hotărâm să luăm un măr de pe masă. Întindem mâna dreaptă și îl luăm. Și gata.

               Pare simplu. Totuși nu este așa. Înainte de a întinde mâna și a lua mărul trebuie să știm ce este un măr (formă, culoare, gust, comestibilitate, periculozitate, greutate, etc.). Apoi identificăm forma de pe masă, o comparăm cu imaginea despre măr aflată în memorie, și în funcție de rezultatul comparării, începem să calculăm distanța până la măr, cu ce mână să apucăm mărul. Apoi dăm comanda mușchilor să apuce și să ridice mărul conform cu analiza creierului.

Să nu uit. Pe toată durata mișcării mâinii pentru a apuca și ridica mărul, creierul parcurge de mai multe ori procesul de comparație și analiza, confirmând sau oprind acțiunea în derulare.

Apoi, ducem mărul la gură și mușcăm. Mărul e dulce sau acru sau amar. Pulpa lui scârțâie când intră dinții în ea sau se topește. În același timp percepem și mirosul specific. Mestecăm mai mult sau mai puțin, în funcție de textură sau de propria plăcere. Înghițim dacă ne-a plăcut gustul și textura sau scuipăm dacă ”bleah”!

                Hmm. Gura. De unde știm unde e? Nu ne uităm în oglindă, nu ne pipăim fața ca să o găsim. Este un proces automat. Știm unde e pentru că am exersat de nenumărate ori când eram foarte, foarte mici. Creierul știe cum să ajungă cu mâna la gură din orice poziție și chiar dacă nu suntem conștienți, el face tot timpul comparații în privința locației actuale cu ce are în memorie. Persoane care au suferit accidente cerebrale se întâmplă uneori să nu își poată găsi gura cu mâna (și nu din cauza unor afecțiuni motorii).

               Gustul, mirosul și textura mărului. Din nou creierul face comparații între ceea ce știe despre ”mărul bun” după ”propria părere” și mărul din mână. Unora dintre noi le plac merele mai dulci, altora mai acre, la unii mai tari, la alții mai moi și mai zemoase. După aceste criterii hotărâm să-l mestecăm și cât de mult. Apoi hotărâm să înghițim.

               Pe lângă comparații, creierul mai dă și comenzi mușchilor pentru a mișca mandibula (pentru mestecare) și apoi înghițire. Și în același timp mai este atent și la respirație, și la bătăile inimii, și la echilibrul corpului, și mai și ascultă, și mai și….

               Deci, creierul este foarte ocupat.

               Totuși cum face să poată să le facă pe toate, odată?

               În primul rând, creierul ”procesează” informația primită de la organele de simț. Apoi se inițiază procesul de analiză, decizie și control, proces care se desfășoară tot timpul atât liniar cât și în paralel. Procesele liniare sunt cele legate de acțiune și de control al acțiunii.Ele se desfășoară în etape, în pași ”temporali” sau procedurali de tip T1, T2, T3…. În fiecare dintre aceste etape creierul dă o nouă comandă corpului, consecință a celei anterioare și care, însumându-se în final, duc la îndeplinirea comenzii inițiale.

               Pe lângă aceasta se produce și procesarea în paralel. În esență procesarea în paralel este de tip ”go/no go”, având la bază informațiile primite de la organele de simț, actualizate continuu, și compararea lor cu ”imaginea”, planul, scenariul inițial (T1). Dacă această comparare nu scoate în evidență modificări față de situația inițială, se primește ”go” și se trece la următoarea etapă (T2, T3, T4, etc.), unde iar se face comparația menționată și tot așa până la atingerea scopului. 

                Ce se întâmplă dacă apar totuși niște modificări ale condițiilor inițiale?

               În acest caz, procesarea paralelă dă comanda ”no go” și se analizează noua situație, se generează o nouă soluție, se hotărăște ”implementarea” sa (devenind astfel un nou T1) și se dau comenzile necesare pentru…. 

               Tot acest proces se desfășoară necontenit și este prezent în tot ce facem. 

               Iar acest lucru solicită creierul să dezvolte viteze din ce în ce mai mari de procesare. Această necesitate a dus la ”indexarea” informațiilor și formarea unor ”scurtături” în luarea unor decizii.

               Indexarea informațiilor permite creierului să găsească foarte repede ”imaginea” arhivată în memoria de lungă durată, să o extragă și să o aducă în memoria de scurtă durată pentru comparație. Pe lângă acest lucru, indexarea permite creierului să acceseze foarte repede și posibilele ”legături” ale imaginii extrase cu altele și astfel să poată face prognoze privind efectele unei acțiuni-decizii.

               Dar, se pare că nici acest lucru nu a satisfăcut ”nevoia de viteză” a creierului și astfel s-au format ”scurtăturile”. Ele sunt cel mai adesea folosite de către creier atunci când sunt necesare luarea unor decizii extrem de rapid, guvernate de urgență sau instinct de supraviețuire. Astfel de decizii sunt de genul ”sari că vine trenul spre tine”.  

               Aceste ”scurtături” constau în micșorarea numărului de caracteristici comparate și analizate pentru a da o comandă sau pentru a face o alegere. Acest proces crește mult viteza de decizie, comandă  și acțiune a creierului dar generează și mai puține puncte de procesare paralelă de tip ”go/no go” iar acest lucru se transpune uneori în decizii sau acțiuni eronate sau exagerate.

               Acest mod de funcționare, pe baza scurtăturilor, este necesar în acțiunile care țin de supraviețuire și au la origine un eveniment extern identificat ca fiind periculos.

               Dacă mergi pe drum și vine o mașină să te calce, creierul dă comanda să sari din fața ei, indiferent de marcă, culoare, număr de înmatriculare, etc.. Îi sunt suficiente pentru decizia de a sări  să identifice direcția de deplasare a mașinii, viteza și dimensiunea ei.

               Este însă creierul în stare să folosească aceste mecanisme doar în momentele și situațiile în care chiar este nevoie de ele? Ce alte mecanisme sau ”unelte” mai mult sau mai puțin ascunse deține creierul?

               Despre acestea în articolul următor.

               That`s all folks! For now.