Creierul - indexare și etichete

Photo credit: Lightspring/Shutterstock

În articolul anterior despre creier vorbeam despre nevoia continuă a creierului de a analiza cât mai repede stimulii și de a răspunde acestora. Și tot în articolul anterior menționam mecanismul de indexare a informațiilor și utilizarea scurtăturilor.

În acest articol voi vorbi mai pe larg despre aceste mecanisme de ”ținere de minte” sau, altfel spus, despre cum ține minte creierul tot.

Mai întâi, mecanismul de indexare a informației.

Încă de dinainte de a ne naște, creierul își adună informații despre mediul înconjurător și chiar despre organismul din care face parte. În această fază pare că nivelul de informații este ”acceptabil”.

Însă după…

Toate organele de simț transmit un noian de informații (sunete, culori, diferențe de temperatură),  organele interne încep să funcționeze (sistemul digestiv, respirație, urinat și defecație), etc..

Ce face creierul cu acest noian de informații? La început mai nimic. Pur și simplu le stochează. Adună informație brută și reacționează având ca unic mecanism supraviețuirea.

Pe măsură ce creștem, creierul are din ce în ce mai multe experiențe și începe să ”grupeze” informațiile primite. După asemănări fizice (forme și culori), după efectul produs (plăcere sau disconfort), după reacția celorlalți (aprobare sau dezaprobare), după gust (dulce, acru, sărat, amar), după miros, etc..

Astfel se formează un sistem de arhivare și indexare a informației. Și el crește tot timpul. El ar putea fi reprezentat în felul următor (într-un mod simplificat).

FORMĂ	CULOARE	GUST	MIROS	GREUTATE	ETC.
Rotund	Roșu	Dulce	Dulceag	Mare
Pătrat	Verde	Acru	Fructos	Mică
Romb	Galben	Sărat	Lemnos	Pot ridica cu o mână
Sferă	Albastru	Iute	Mentolat	Pot ridica cu două mâini
Cub	Luminos	Etc.	Înțepător	Etc.
Etc.	Etc.		Etc.

  

Toate categoriile de bază au nivele, nuanțe sau grade de intensitate și care se pot combina chiar în același obiect, ceea ce îl face și mai ușor de identificat.

Pentru a identifica obiectul creierul trece informațiile prin tot acest sistem de identificare, sfârșind prin a confirma (sau nu) dacă ceea ce e în fața sa este, de exemplu, un măr.

Acesta este un model simplificat al mecanismului descris mai sus.

Rămâne întrebarea, de unde știe creierul inițial care e mărul?

Nu știe. Pur și simplu, prin repetiție și interacțiuni repetate, creierul ajunge să identifice un obiect prin caracteristicile de mai sus și pentru al diferenția de altele îi pune o așa numită ”etichetă”. Ca și cum pe un dosar foarte complicat, cu multe file, pe care îl cunoașteți foarte bine, scrieți pe coperta sa un nume. Cu aceste informații comparați ceea ce primiți de la organele de simț.

Atunci când aveți nevoie de anumite informații din dosar, îl găsiți amintindu-vă ce nume i-ați dat. Ca în orice dosar care se respectă, la deschiderea sa vă întâmpină un rezumat al acestuia sau un cuprins care spune ”numărul paginii” unde se află cutare informație în dosar. 

Deci, ”mărul” este un astfel de dosar, cu eticheta ”MĂR”. Dacă deschideți dosarul său, pe prima pagina veți găsi cuprinsul dosarului.

Capitolul 1 – Descriere dpdv al formei, gustului, mirosului, etc.

Capitolul 2 – Cărei ”familii” aparține (fructe)

Capitolul 3 -  Poate fi mâncat sau nu

Capitolul 4 -  Tipuri:

a.      Ionatan

b.      Bot de iepure

c.      Golden

Etc.

Foarte important este faptul că activitatea de ”etichetare” este legată de apariția și dezvoltarea vorbirii la copii. 

Din momentul în care copiii încep să vorbească, practic încep să cucerească lumea și să o numească, să îi dea nume pentru a o manipula mai ușor.

Acest mecanism de indexare facilitează și este la rândul său stimulat, așa cum am mai spus, de nevoia creierului de a se adapta foarte repede la mediul înconjurător, în esență, să supraviețuiască.

Deci, întregul sistem de indexare este subordonat unor comenzi de acces primare și acestea, ca orice este primar la psihicul uman, au caracter de urgență. Astfel că atunci când un eveniment determină o reacție primară, de supraviețuire, aceasta se fixează în memorie foarte adânc și de obicei rămâne acolo toată viața. O altă condiție este ca evenimentul respectiv să aibă un număr suficient de repetări pentru a putea fi izolat și identificat.

De aceea, atunci când o situație prezintă, la o primă vedere, asemănări cu o alta care a implantat un răspuns primar, procesul de identificare este scurtat și se alege reacția cea mai cunoscută și exersată. Acest proces este o ”scurtătură” pentru a accesa cît mai repede funcțiile motorii.

Acest proces este foarte rapid și îi datorăm supraviețuirea individuală și ca specie.

Fără indexarea informației și crearea de etichete pentru evenimente, obiecte, persoane, etc. creierul nu ar reuși să se adapteze și să dea comenzile corespunzătoare.

Însă, din nevoia sa de viteză, creierul nu se limitează să aplice aceste mecanisme, doar pentru a supraviețui. Nope. El a ajuns să le aplice peste tot.

Astfel, având ca unic decident ”părerea noastră”, avem un ”folder” cu oameni urâți, un altul cu cei plăcuți, unul cu cei proști, unul cu cei periculoși. Un folder cu lucruri care ne plac și care nu ne plac. Un folder cu ce putem și cu ce nu putem.

Atunci când ne întâlnim cu cineva pentru prima oară, îl analizăm și, comparându-l cu datele care descriu, de exemplu un bărbat, stabilim doar după primele ”7 rânduri” din dosar dacă îl simpatizăm sau îl antipatizăm. Nu ”citim” mai mult deoarece creierul se grăbește să stabilească dacă celălalt este un pericol sau nu pentru noi.

Viteza sa de a stabili cu cine ne aliem sau ne luptăm ar fi foarte binevenită dacă ar fi și însoțită de acuratețe în analiză.

Absența acurateții lasă loc pentru erori de judecată și acțiune sau răspunsuri disproporționate față de ceea ce se întâmplă.

Despre cum putem limita ”pagubele” produse de erorile de judecată ale creierului, în articolul următor.