Modele și reprezentări

În articolul anterior am vorbit despre cum se formează etichetele după care evaluăm lumea din jurul nostru, de la evenimente și până la persoane.

Evident că cele mai nocive și limitative pentru noi sunt etichetele greșite sau atribuite în mod eronat.

De acestea suntem uneori conștienți iar alteori nu.

Informația deținută de etichetă, singură sau împreună cu informații deținute de alte etichete, crează ”programe” de adaptare și răspuns. Evident că aceste ”programe” sunt în egală măsură corecte sau eronate ca și informația care le constituie.

Indiferent dacă sunt corecte sau greșite, aceste programe ne determină comportamentul în general și în special prin ceea ce se numesc ”tipare comportamentale”. Practic tiparele comportamentale reprezintă manifestările fizice ale ale acestor programe din mintea noastră.
Cu cât un anumit comportament este mai repetitiv și devine soluția pentru o anume situație, cu atât el devine un ”tipar comportamental”. El sfârșește prin a deveni o caracteristică definitorie, fizică și psihică, a persoanei.

Având în vedere acest lucru, înseamnă că, analizând comportamentul unei persoane, ne putem da seama într-o măsură destul de mare de ”programele” care îl conduc sau care îl definesc.

Modul în care pășește, postura corpului, poziționarea față de interlocutor(i), modul în care se exprimă, ce activități preferă sau evită, toate aceste comportamente pot fi traduse prin experiențe anterioare, etichete și programe după care cineva funcționează sau interacționează cu lumea.

Dar, pentru a ne da seama și de ce a ajuns cineva să se comporte într-un anume fel, adică să aflăm ce anume a generat eticheta sau programul respectiv, avem nevoie de o ”hartă” sau o reprezentare a ceea ce îl definește pe om.

O astfel de reprezentare există de mii de ani, a fost folosită de la egipteni și orientali până în zilele noastre. Ea a fost preluată și îmbunătățită sau adaptată zilelor noastre prin folosirea unor termeni moderni, dar în esență ea rămâne aceeași.

Totuși, pentru accesibilitate, voi utiliza reprezentarea care este folosită de unii fondatori ai NLP-ului, Richard Bandler de exemplu.  

Potrivit acestei reprezentări, omul este ”format” din:

-        Starea sa internă (Afectiv)

-        Procesele sale interne (Cognitiv)

-        Comportamentul extern (Somatic)

Starea internă este formată din emoții, care își au baza în valorile de care ne atașăm.

Procesele interne sunt formate din gândire, care are la bază credințe, convingeri.

Comportamentul extern este format din acțiuni care au la bază comportamente specifice.

Parte dintre aceste aceste ”componente” ne sunt cunoscute, putând fi aduse în conștient și analizate. O altă parte însă aparține inconștientului și pe aceasta nu o stăpânim sau o înțelegem.

Cu cât un tipar comportamental este mai puternic, cu atât el își are rădăcina în subconștient și cel mai adesea s-a format în copilărie.

Acest lucru se datorează faptului că valorile și credințele de bază ni le formăm în copilărie. De exemplu, relația copil – mamă generează o emoție care, la rândul ei, influențează comportamentul viitor al copilului din punctul de vedere al relațiilor familiale.

Latura cognitivă este legată de utilizarea cuvintelor și imaginilor - reprezentărilor, chiar și în dialogul nostru interior. Acest lucru creează noi tipare comportamentale, alimentate și declanșate de cuvinte, reprezentări mentale sau abstractizări.

Există evident și situația în care repetarea sau eliminarea unui comportament induce o modificare a stării emoționale și a credințelor.

Așa cum se vede și în reprezentare, cele trei componente se influențează  și se determină reciproc. Întotdeauna acțiunea asupra uneia dintre componente determină și modificarea sau angajarea celorlalte două componente. Trecerea prin toate cele trei componente formează un ciclu.

Identificarea originii unui tipar comportamental sau mai exact care componentă a fost inițiatoarea ciclului și în ce direcție s-a mișcat ciclul, oferă răspunsuri și soluții pentru schimbare.

De exemplu, repetarea unor cuvinte, care opresc sau interzic o acțiune, adresate copilului, generează un comportament (extern) evitant iar acesta alimentează frica și respingerea. Acesta este un ciclu cognitiv -comportamental - afectiv.

Dacă un strigăt declanșează frică, această emoție se traduce prin tresărit sau altă reacție fizică de protecție iar mental se asociază zgomotul puternic cu pericolul. Acesta este un ciclu afectiv -  comportamental – cognitiv.

Dacă ne lovim cu ciocanul peste deget (în funcție de durere), inițiem fie un ciclu afectiv – cognitiv (degetul se face negru, înjurăm, analizăm de ce), fie cognitiv – afectiv (degetul pulsează de durere, analizăm de ce, înjurăm) cu origini comportamentale.

Ideal este ca, folosind aceste circuite, aceste cicluri, să identificăm, să modificăm, să eliminăm, să înlocuim programele greșite, limitative sau distructive. 

Cel mai ușor de modificat este comportamentul, apoi credințele și în final afectele.

Cu cât componenta este mai veche, cu atât este mai greu de modificat. Pe de altă parte cu cât este mai nouă cu atât are tendința de a reveni mai repede. 

Cum putem folosi aceste modele și reprezentări ale omului, în articolul următor.

Wrong label sau Eticheta greșită

 În ultimul articol vorbeam despre cum, pentru a-și mări viteza de reacție, creierul folosește un sistem de ”indexare” cu ajutorul etichetelor aplicate lucrurilor, persoanelor și evenimentelor cu care interacționează.

Pe lângă etichetele create de noi, în creier avem și etichete aplicate unor lucruri, persoane și evenimente cu care noi nu am interacționat niciodată. De unde provin? Și mai ales, câtă încredere să avem în ele dacă nu provin din propria noastră experiență?

Primele astfel de etichete, sunt cele induse în copilărie, atunci când propria noastră experiență este foarte mică și, pentru a supraviețui, apelăm la experiența celor din jur, cei care ne îngrijesc, respectiv părinți,  bunici, frați și surori mai mari decât noi.

Aceștia au tendința de a ne ghida în dezvoltare, astfel încât să evităm situațiile și experiențele negative sau periculoase prin care au trecut ei. De multe ori, parte din acestea nu sunt, nici în cazul lor, experimentate direct.

Astfel, aceste persoane ne populează mediul copilăriei cu ”ce se poate” și ”ce nu se poate”, cu ”ce e voie” și ”ce nu e voie”, cu ”ce e bine” și ”ce e rău”, cu ”ce e periculos” și ”ce nu e periculos”.

Toate aceste norme, externe nouă, ne sunt impuse și, cele mai multe de fapt, sunt focusate pe ”ce nu…”.

Din astfel de norme ne sunt formate limitele, posibilitățile și experiențele, pentru că ele generează etichetele de care vorbeam la început.

Ce se întâmplă dacă, undeva pe parcursul educării și formării generațiilor, cineva a interpretat greșit sau foarte limitativ o experiență personală, a creat o etichetă pentru aceasta iar această etichetă a fost transmisă generațiilor următoare?

De exemplu, bunicul și-a rupt un picior atunci când repara tavanul casei și a căzut de pe scară. Evenimentul nu l-a oprit pe parcursul anilor să continue să se urce pe scară sau să repare casa (era matur), dar a fost foarte restrictiv cu băiatul său în privința urcatului pe scară sau în general la înălțime. De fiecare dată când copilul său se apropia de o scară sau încerca să se urce pe un scaun, sărea de unde era și îi spunea că nu e voie, lovea scara sau scaunul și zicea ”buba”.

Comportamentul este foarte comun și unii dintre noi îl pot recunoaște la bunicii sau părinții noștri sau chiar la noi. Aparent neimportant și inofensiv, el generează în copil un comportament viitor, inconștient, de evitare a înălțimilor și a obiectelor de gen scară. Dacă pe parcursul vieții își va da seama de acest lucru, adultul poate să se ”reeduce”. Dar și acest lucru este posibil în anumite limite, funcție de vârstă și experiențele personale care i-au întărit sau nu acest comportament.

De fapt, atunci când era copil, reacția repetată a tatălui a generat în mintea sa o serie de etichete pentru obiectul ”scară” și pentru acțiunea de ”urcare la înălțime”. Ambele etichete indică caracteristici de gen ”pericol”și ”evitare”, manifestate prin nervozitate și anxietate în prezența obiectelor sau a acțiunilor respective.

Apoi, copilul devenit adult, are copii la rândul său. Pentru copiii săi nici nu mai este nevoie să le spună prea des să nu urce pe scară sau la înălțime. Copii săi vor sesiza comportamentul tatălui și și-l vor însuși, prin imitație, dezvoltând comportamente mai amplificate sau mai generaliste vizavi de situații și obiecte similare.

Astfel eticheta creată de bunic este transmisă și nepotului.

Deci, etichetarea greșită a unei experiențe, lucru sau persoane generează modele comportamentale eronate (limitative sau, din contra, super-dezinhibate).

Aceste modele comportamentale eronate sunt prezente în comunicarea verbală, în interpretarea acțiunilor celorlalți dar și ale noastre, în emiterea de judecăți de valoare despre persoane după cum arată sau după mediul din care provin, etc..

Practic etichetarea greșită există în toate ariile noastre de activitate.

De multe ori, din cauza acestui lucru, pierdem oportunități de a ne realiza personal și profesional, refuzând contactul, participarea sau asocierea.

Cum ne dăm seama dacă utilizăm astfel de etichete greșite? Foarte simplu.

Cele mai multe etichete greșite au funcții sau adresări generaliste de tip ”blondele sunt proaste”, ” white men can't jump”, ”banii sunt ochiul dracului”, ”grecii sunt leneși”, ”bărbații sunt bețivi”, ”femeile sunt …”, etc..

Exemple de disonanță între etichetă și obiect.

Priviți-le și urmăriți-vă reacțiiile interioare. Sentimentul că ceva nu este în regulă se datorează etichetelor mentale aplicate fructelor respective și atributului eronat asociat vizual.

 

Atribut eronat de denumire. Imagine - măr, eticheta- usturoi.

 

 Atribut eronat de formă. Imagine - măr, eticheta - pătrat.

 

Atribut eronat de culoare. Imagine - măr verde, eticheta - roșu.

 

Atribut eronat de gust. Imagine - portocală, eticheta - iute.

Etc..

Aceleași etichete eronate pot fi atribuite și oamenilor. Priviți o poză cu Albert Einstein și vizualizați că este scris pe ea cuvântul ”prost”.

 

Un alt semn care indică posibilitatea prezenței unei etichete greșite, este prezența limitării acțiunilor tot într-un mod generalist, ambiguu. Exprimări de genul, ”nu e bine să”, ”nu e voie să”, ”nu se poate să”, neurmate de o explicație clară și punctuală ”de ce nu…”, cel mai adesea ascund utilizarea unei etichete greșite.   

Unele dintre etichetele greșite sunt generate de evenimente care generează emoții puternice. Etichetele care sunt generate de emoții pozitive generează comportamente de tip dependență sau predispoziție. Emoțiile negative generează etichete generatoare de comportamente anxioase și evitante, controlate de panică, de frici și fobii.

Un alt semn care ne indică prezența unei astfel de etichete greșite, este apariția unei neliniști, a unei agitații interioare în prezența unui eveniment sau persoane. Cel mai adesea, dacă ceea ce simțim nu se transformă în panică sau anxietate, această reacție reprezintă prezența unui dialog interior inconștient. Acest dialog apare atunci când sesizăm disonanțe între eticheta noastră și eticheta celorlalți, prin comportament sau comunicare, vizavi de acel eveniment/persoană și suntem cumva forțați să ne reevaluăm informația noastră.

Etichetele greșite pot fi corectate sau înlocuite cu diferite metode și tehnici. Totuși eficiența acestor tehnici este limitată de vârsta ”etichetei”și de dorința și voința individului.

Cu cât eticheta este mai ”veche”, adică aparține perioadelor de educare și formare a personalității, cu atât este mai dificil să fie corectată sau eliminată. Unele etichete au la origine traume care au modelat personalitatea individului și ”atacarea” lor poate fi resimțită ca o agresiune, ceea ce generează rezistență foarte ridicată la schimbare.

Cu cât dorința de a obține un lucru sau de a-și schimba o stare este mai mare, cu atât individul va fi determinat să acționeze, să caute soluții, tehnici și strategii pentru sine. Cu cât dorința este mai puternică, cu atât mai mult timp și energie va aloca satisfacerii ei.

Uneori timpul necesar este îndelungat și energia necesară este ridicată, astfel că rezultatele par prea mici sau neimportante. În aceste situații intervine voința individului de a nu se abate de la calea aleasă, determinarea sa de a se schimba pe sine.

În final schimbarea sa va determina schimbarea lumii sale.

Despre modalități și metode de identificare a etichetelor greșite și schimbarea sau înlocuirea lor, în articolul următor.

Creierul - indexare și etichete

Photo credit: Lightspring/Shutterstock

În articolul anterior despre creier vorbeam despre nevoia continuă a creierului de a analiza cât mai repede stimulii și de a răspunde acestora. Și tot în articolul anterior menționam mecanismul de indexare a informațiilor și utilizarea scurtăturilor.

În acest articol voi vorbi mai pe larg despre aceste mecanisme de ”ținere de minte” sau, altfel spus, despre cum ține minte creierul tot.

Mai întâi, mecanismul de indexare a informației.

Încă de dinainte de a ne naște, creierul își adună informații despre mediul înconjurător și chiar despre organismul din care face parte. În această fază pare că nivelul de informații este ”acceptabil”.

Însă după…

Toate organele de simț transmit un noian de informații (sunete, culori, diferențe de temperatură),  organele interne încep să funcționeze (sistemul digestiv, respirație, urinat și defecație), etc..

Ce face creierul cu acest noian de informații? La început mai nimic. Pur și simplu le stochează. Adună informație brută și reacționează având ca unic mecanism supraviețuirea.

Pe măsură ce creștem, creierul are din ce în ce mai multe experiențe și începe să ”grupeze” informațiile primite. După asemănări fizice (forme și culori), după efectul produs (plăcere sau disconfort), după reacția celorlalți (aprobare sau dezaprobare), după gust (dulce, acru, sărat, amar), după miros, etc..

Astfel se formează un sistem de arhivare și indexare a informației. Și el crește tot timpul. El ar putea fi reprezentat în felul următor (într-un mod simplificat).

FORMĂ	CULOARE	GUST	MIROS	GREUTATE	ETC.
Rotund	Roșu	Dulce	Dulceag	Mare
Pătrat	Verde	Acru	Fructos	Mică
Romb	Galben	Sărat	Lemnos	Pot ridica cu o mână
Sferă	Albastru	Iute	Mentolat	Pot ridica cu două mâini
Cub	Luminos	Etc.	Înțepător	Etc.
Etc.	Etc.		Etc.

  

Toate categoriile de bază au nivele, nuanțe sau grade de intensitate și care se pot combina chiar în același obiect, ceea ce îl face și mai ușor de identificat.

Pentru a identifica obiectul creierul trece informațiile prin tot acest sistem de identificare, sfârșind prin a confirma (sau nu) dacă ceea ce e în fața sa este, de exemplu, un măr.

Acesta este un model simplificat al mecanismului descris mai sus.

Rămâne întrebarea, de unde știe creierul inițial care e mărul?

Nu știe. Pur și simplu, prin repetiție și interacțiuni repetate, creierul ajunge să identifice un obiect prin caracteristicile de mai sus și pentru al diferenția de altele îi pune o așa numită ”etichetă”. Ca și cum pe un dosar foarte complicat, cu multe file, pe care îl cunoașteți foarte bine, scrieți pe coperta sa un nume. Cu aceste informații comparați ceea ce primiți de la organele de simț.

Atunci când aveți nevoie de anumite informații din dosar, îl găsiți amintindu-vă ce nume i-ați dat. Ca în orice dosar care se respectă, la deschiderea sa vă întâmpină un rezumat al acestuia sau un cuprins care spune ”numărul paginii” unde se află cutare informație în dosar. 

Deci, ”mărul” este un astfel de dosar, cu eticheta ”MĂR”. Dacă deschideți dosarul său, pe prima pagina veți găsi cuprinsul dosarului.

Capitolul 1 – Descriere dpdv al formei, gustului, mirosului, etc.

Capitolul 2 – Cărei ”familii” aparține (fructe)

Capitolul 3 -  Poate fi mâncat sau nu

Capitolul 4 -  Tipuri:

a.      Ionatan

b.      Bot de iepure

c.      Golden

Etc.

Foarte important este faptul că activitatea de ”etichetare” este legată de apariția și dezvoltarea vorbirii la copii. 

Din momentul în care copiii încep să vorbească, practic încep să cucerească lumea și să o numească, să îi dea nume pentru a o manipula mai ușor.

Acest mecanism de indexare facilitează și este la rândul său stimulat, așa cum am mai spus, de nevoia creierului de a se adapta foarte repede la mediul înconjurător, în esență, să supraviețuiască.

Deci, întregul sistem de indexare este subordonat unor comenzi de acces primare și acestea, ca orice este primar la psihicul uman, au caracter de urgență. Astfel că atunci când un eveniment determină o reacție primară, de supraviețuire, aceasta se fixează în memorie foarte adânc și de obicei rămâne acolo toată viața. O altă condiție este ca evenimentul respectiv să aibă un număr suficient de repetări pentru a putea fi izolat și identificat.

De aceea, atunci când o situație prezintă, la o primă vedere, asemănări cu o alta care a implantat un răspuns primar, procesul de identificare este scurtat și se alege reacția cea mai cunoscută și exersată. Acest proces este o ”scurtătură” pentru a accesa cît mai repede funcțiile motorii.

Acest proces este foarte rapid și îi datorăm supraviețuirea individuală și ca specie.

Fără indexarea informației și crearea de etichete pentru evenimente, obiecte, persoane, etc. creierul nu ar reuși să se adapteze și să dea comenzile corespunzătoare.

Însă, din nevoia sa de viteză, creierul nu se limitează să aplice aceste mecanisme, doar pentru a supraviețui. Nope. El a ajuns să le aplice peste tot.

Astfel, având ca unic decident ”părerea noastră”, avem un ”folder” cu oameni urâți, un altul cu cei plăcuți, unul cu cei proști, unul cu cei periculoși. Un folder cu lucruri care ne plac și care nu ne plac. Un folder cu ce putem și cu ce nu putem.

Atunci când ne întâlnim cu cineva pentru prima oară, îl analizăm și, comparându-l cu datele care descriu, de exemplu un bărbat, stabilim doar după primele ”7 rânduri” din dosar dacă îl simpatizăm sau îl antipatizăm. Nu ”citim” mai mult deoarece creierul se grăbește să stabilească dacă celălalt este un pericol sau nu pentru noi.

Viteza sa de a stabili cu cine ne aliem sau ne luptăm ar fi foarte binevenită dacă ar fi și însoțită de acuratețe în analiză.

Absența acurateții lasă loc pentru erori de judecată și acțiune sau răspunsuri disproporționate față de ceea ce se întâmplă.

Despre cum putem limita ”pagubele” produse de erorile de judecată ale creierului, în articolul următor.